Odiseea unui braşovean, chiriaş prin capitală (II)

Străduţele Marinarilor, Belizarie sau Horia Măcelariu erau o
oază de linişte, fără manele şi grătare de week-end. Pe atunci,
creditele în euro se luau greu şi nici unul nu putea depăşi 5.000
de euro. Am făcut repejor două, unul de 5.000 şi altul de 2.000, şi
am dat fuga în Germania cu trenul să îmi iau maşină. O veritabilă
aventură.

După o săptămână de mers pe jos ori cu autobuzul din autohaus în
autohaus, am descoperit chilipirul mult visat. Un Volvo V40 pe
motorină, care arăta foarte bine pe locul liber de parcare din faţa
blocului, fix sub geamul apartamentului. De fapt, pe vremea aceea
erau vreo trei-patru disponibile la orice oră. O să spuneţi că sunt
obsedat, însă „suedeza” asta mă scotea la geam doar ca să o mai
privesc din când în când. Superbă maşinuţă… Şi ce poveşti avem
împreună… Dar să revenim.

Toate bune şi frumoase… până în 2004. Boom-ul imobiliar şi
avântul dat de creditare le-a dat curajul vecinilor mei să îşi ia
şi ei maşini. În câteva luni, locurile bune se ocupau deja devreme.
Peste drum a apărut un Land Rover din ’98, mai jos o vecină îşi
luase un Mercedes nou. La scara mea, lucrurile erau sub control.
Ţineam cu dinţii de locul de parcare, aflat fix lângă un gard viu
care îmi proteja comoara de pe toate părţile, mai puţin latura
dreaptă.

Iar pe partea dreaptă s-a instalat într-o zi vecina de la doi.
În unele zile încurca locurile şi parca peste al meu, iar asta nu
putea să rămână aşa. Cum era să tolerez o fetişcană de 18 ani care
făcea zece manevre numărate până parca la 90 de grade!? La început,
era distractiv să o vezi cum lua tufişul la fiecare intrare şi
ieşire, însă când a început să se apropie periculos de bara
„suedezei”, am stricat prietenia. Am convins-o să parcheze în
spatele blocului, unde erau locurile libere după un pic de
manipulare. S-a făcut apoi linişte şi pace din nou. Pentru o
lună.

După care a apărut Tarzan. L-am poreclit cu blândeţe Tarzan
pentru că nu m-a interesat niciodată numele lui real. Un mârlan
nedemn de apelativul de „ţăranoi”, care presupune un minim bun
simţ. Avea o Dacie papuc pe care o parca peste drum. Vorbea tare şi
urla la nevastă-sa când urca în bloc cu sticlele de bere la
subraţ.

După două săptămâni şi-a făcut „upgrade” şi mi-a luat locul. Iar
de aici până la prima încleştare verbală nu a mai fost decât un
pas. La noi în bloc regula era primul venit, primul servit cu
hârtie de la primărie. Pentru locul meu de parcare era pregătit să
lupte la baionetă. M-a ameninţat că mă bate şi că îmi distruge
maşina, că acolo parca acum zece ani socrul său. Nu mai ţin minte
ordinea.

Începusem să urzesc planuri obscure în care Dacia lui veche
dispărea noaptea tractată şi dusă la Remat. Îi înscenam controale
la frâne în trafic sau îl urmăream ca să demasc afacerile ilegale
cu damigene pe care le transporta prin oraş. Gândurile mele se
blochează însă când aud de pe scara blocului ţipetele unei femei.
Ies pe scară şi am o revelaţie. Femeia nu ţipă de spaimă şi nici de
durere.

Urc scările să mă lămuresc. Ţipetele se mută la un metru de
mine. În spatele uşii se trântesc de podea un mascul şi o femelă.
Care procreau. Tarzan este viril. Deşi nu-i decât un sfrijit cu
tupeu. L-aş bate, însă nu mă pot lămuri dacă e mai bine să nu mă
pun cu prostul, îmi e frică sau nu vreau să îmi creez probleme la
muncă. Noroc că proprietăreasa s-a nesimţit şi i-am spus adio.

M-am mutat din lac în puţ. În Piaţa Romană unde la tot blocul
sunt patru locuri de parcare.

va urma…